Terminologie


Oxigen(O2): gaz ce reprezintă până la 21% din atmosfera terestră, susţine viaţa şi face posibilă combustia.

ASTRUP: metodă de analiză a gazelor sanguine (gazometrie arterială). Standardul de referință pentru diagnosticul insuficienței respiratorii este gazometria arterială.

Valori normale ale gazelor sanguine și pH :

  • pH: 7.35 - 7.45
  • PaO2: 80-100 mmHg (variază cu vârsta)
  • PaCO2: 35 - 45 mmHg (presiunea arterială a dioxidului de carbon - componenta respiratorie)
  • HCO3-: 21-26 mmol/L (bicarbonate- componenta metabolică)
  • SaO2: 95-98% (variază cu vârsta)
  • Lactat: 0.4-1,5 mg/dL

Insuficență respiratorie(IR): sindrom în care pacientul își pierde capacitatea de a ventila adecvat şi/sau de a furniza suficient oxigen la nivel periferic (±menţinerea EAB) => Hipoxemie +/ Hipercapnie

  • IR acută - apare în minute-ore . pH↓ rapid la <7.2
  • IR cronică - se dezvoltă în zile-săptămâni . HCO3- ↑, pH ↓ ușor, asociază policitemie(creșterea numărului de celule roșii compensator), cord pulmonar.

Hipoxemie: conţinut de oxigen scăzut în sângele arterial

  • PaO2 < 60 mm Hg (la FiO2 = 0,21)
  • Relaţia PaO2 – FiO2 reflectă eficienţa oxigenării
  • SaO2 ≤ 90%, la pulsoximetrie (valoare sugestivă)

Hipoxie tisulară: scăderea nivelului de oxigen din țesuturi (O2 este insuficent pt a asigura metabolismmul aerob normal)

Hiperoxemia - creșterea PaO2 peste 120 mmHg.

Hipercapnie : conţinut de CO2 crescut în sângele arterial

  • PaCO2 > 45 mm Hg
  • Relaţia minut-volum – PaCO2 reflectă eficienţa ventilaţiei

SaO2: indică saturaţia în oxigen a sângelui arterial

  • V.n: 95-98% (variază cu vârsta )
  • SaO2 ≤ 90%,(hipoxemie =IR)
  • SaO2 ˂ 80% este afectată funcția viscerală, primele afectate fiind creierul și inima.

Noțiuni generale


Oxigenul este un gaz de care organismul are nevoie pentru a funcționa corespunzător. Celulele organismului au nevoie de oxigen pentru a produce energie iar acesta este preluat din aerul respirat. Oxigenul pătrunde din plămâni în sânge și pe calea circulației sangvine se deplasează către organe și țesuturi. Anumite afecțiuni pot să scadă nivelul oxigenului circulant iar aceasta va conduce la instalarea unor simptome precum senzația de lipsă de aer (dispnee) sau respirație ineficientă, oboseală ori starea de confuzie. În final, se pot produce modificări care deteriorează structurile și funcțiile organismului. Terapia cu oxigen poate contracara aceste neajunsuri.

Oxigenoterapia sau terapia cu oxigen reprezintă o metodă de ameliorare a stărilor de hipoxie (condiție patologică, caracterizată prin aportul unei cantități insuficiente de oxigen la nivelul țesuturilor din organism), frecvent utilizată în cadrul programelor de prim-ajutor acordate în cazul stopului cardio-respirator sau în alte afecțiuni severe, care are rolul de a creşte concentrația de oxigen în aerul inspirat.

În termeni medicali, oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen în concentrații mult mai mari decât cel prezent în aerul atmosferic(20,9%), având drept scop corectarea deficitului de oxigen apărut la nivelul țesuturilor, definind starea patologică de hipoxie tisulară. Se indică administrarea oxigenoterapiei în condițiile în care PaO2 este sub 60 mmHg iar saturația în oxigen a sângelui arterial este sub 90%, parametrii care definesc termenul de hipoxemie (element definitoriu pentru insuficența respiratorie).

Istoria oxigenului în medicină începe în anii 1770, când farmacistul suedez Karl Scheele și savantul britanic Joseph Priestly au izolat independent oxigenul gazos. Cu toate acestea, administrarea oxigenului ca și tratament în spitale a devenit uzuală abia în jurul anului 1917. Actualmente, O2-terapia se află pe lista de medicamente esențiale a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) fiind considerat eficient și sigur. Studii actuale atestă că oxigenul este cel mai frecvent tratament administrat în spitalele din țările dezvoltate.

Semnele și simptomele care sugerează prezența insuficienței respiratorii


Simptomele pot varia de la o persoană la alta, cele mai frecvente fiind insuficiența respiratorie hipoxemică sau hipercapnică.

Insuficiența respiratorie hipoxemică (PaO2 < 60 mm Hg):

  • dispnee (Senzația de ”lipsă de aer”) cu sau fără efort respirator evident(folosirea muşchilor cutiei toracice pentru a respira mai uşor);
  • tahipnee, polipnee (creșterea frecvenței respirației - respirație rapidă superficială)
  • cianoză - (schimbarea culorii pielii - coloratie albastră cu nuanță cenușie sau violacee, a pielii și mucoaselor). Este, de obicei, mai evident la nivelul buzelor, patului unghial, lobului urechii, eminențelor malare. Gradul cianozei depinde de gradul pigmentării cutanate, grosimea pielii și gardul de capilarizație a pielii.
  • confuzie, somnolență, agitație și ulterior comă
  • mioclonii (contracție musculară bruscă și involuntară), convulsii - apar la pacienții cu hipoxemie severă

Insuficiența respiratorie hipercapnică (PaO2 < 60 mm Hg+ PaCO2 > 45 mm Hg):

  • Asterixis (flapping tremor) - tremur al mâinii atunci când încheietura mâinii este extinsă, uneori despre care se spune că seamănă cu o pasăre care bate din aripi.
  • Confuzie, somnolență, până la obnubilare sau comă
  • Tahicardie (creșterea ritmului cardiac) sau tulburări de ritm cardiac (secundar acidozei și hipoxiei)

!Atenție la semnele și simptomele hiperoxemiei:

Expunerea prelungită la niveluri crescute de O2 la presiune atmosferică poate determina efecte nedorite pulmonare (iritație traheală, cu tuse și durere retrosternală și dispnee) sau oculare. Hiperoxemia induce vasodilatație cu scăderea debitului cardiac, ceea ce poate precipita episoade de ischemie, cu agravarea stării pacienților cu boală ischemică cardiacă sau boală cerebrovasculară. Ca urmare, pacienții cu infarct miocardic acut sau accident vascular cerebral acut vor primi oxigen suplimentar numai dacă prezintă hipoxemie.

Examinarea clinică a pacientului cu insuficență respiratorie


Examenul obiectiv-presupune în primul rând evaluarea stării de conștiență precum și măsurarea unor parametri fiziologici: temperatura, frecvența respiratorie (FR), frecvența cardiacă (FC), tensiunea arterială (TA), saturația în oxigen (SaO2).

Evaluarea stării de conștiență presupune evaluarea gradului de somnolență (alert/somnolent) și răspunsul la stimuli verbali, tactili și dureroși.

SaO2 este măsurată prin pulsoximetrie, de preferință în aer ambiant și repaus. În formele severe, nu este recomandată întreruperea oxigenoterapiei (dacă aceasta a fost anterior inițiată, mai ales la debite mari de oxigen) pentru a putea măsura SpO2 în aerul ambiental, dar se va nota debitul de O2 sau FiO2 sub care se face măsurătoarea.

Frecvența respiratorie (normal 12 - 20 de respirații pe minut) este aproape întotdeauna crescută (polipnee care sugerează hiperventilație). Hipoventilația poate fi prezentă în cazul în care pacientul are și altă boală care evoluează cu hipercapnie (BPOC severă, boli neuromusculare, sindrom de obezitate-hipoventilație etc). Compensarea hipoxemiei, pe termen scurt, se efectuează prin mecanisme cardiovasculare: tahicardie și creșterea debitului cardiac, cu o creștere doar moderată a tensiunii arteriale. După ce sunt depășite mecanismele de compensare, examenul clinic poate decela scăderea TA (hipotensiune arterial), modificări ale tensiunii arteriale la schimbări de poziție, inclusiv intoleranța poziției culcat pe burtă (prone), bradicardie, aritmii, în paralel cu scăderea dramatică a SpO2. Atunci când există vreun dubiu în ceea ce privește valoarea SpO2 măsurată prin pulsoximetrie sau când valoarea acesteia este scăzută, se recomandă efectuarea gazometriei arteriale și validarea valorii SaO2.

Ținte terapeutice în administrarea de oxigen


Valorile normale de SaO2 la individul tânăr în repaus sunt de 95-98%, dar coboară și la 93% după 70 de ani. Se acceptă că nu se poate produce hipoxie tisulară câtă vreme hemoglobina este saturată în oxigen- SaO2> 90%.

La pacienții spitalizați cu boli acute (inclusiv infarct miocardic acut și accident vascular cerebral) se recomandă:

  • administrarea de oxigen suplimentar doar la SpO2 < 90% (și opțional între 90-92%) în aer ambiant.
  • evitarea administrării oxigenului suplimentar la valori ale SpO2 ≥ 92%
  • evitarea creșterii SpO2 > 96% la pacienții sub oxigenoterapie.
  • Ca urmare, prima țintă terapeutică pentru oxigenoterapie, valabilă la majoritatea pacienților, este SaO2 între 92- 96%, sau chiar 90-94%.

Oxigenoterapia, chiar la valori normale ale SaO2, poate determina agravarea hipoventilației alveolare și a hipercapniei și acidozei respiratorii la pacienții cu boli cronice, cu hipercapnie cronică sau doar cu risc de hipercapnie.

  • Exemple de boli care se asociază cu (risc de) hipercapnie sunt: bronhopneumopatia cronică obstructivă (BPOC-cea mai frecventă cauză), fibroza chistică, boli neuromusculare, boli ale peretelui toracic, sindrom de obezitate - hipoventilație.
  • La acești pacienți, SpO2 sub oxigenoterapie trebuie menținută la limita inferioară a intervalului acceptabil, respectiv în jur de 90%. Ca urmare, la acești pacienți ținta terapeutică este SpO2 între 88-92%.

Sistemele de Oxigenoterapie


Pentru că necesarul de oxigen este atât de crescut în unitățile medicale dar și la domiciliul multor pacienți, este obligatoriu ca furnizarea și administrarea sa să se supună unor standarde și specificații tehnice foarte stricte. În vederea prevenirii accidetelor, echipamentele de O2-terapie să fie riguros întreținute, sursele de O2 să fie de încredere, tehnicienii implicați, să dețină pregătirea adecvată pentru utilizarea și menținerea aparaturii în bune condiții.


Materiale necesare

Oxigenul medical este necesar la multiple niveluri ale sistemului de sănătate, de la spitale la structuri medicale mai mici (policlinici, dispensare), secții de terapie intensivă, unități de asistență medicală primară, săli de naștere, săli de operații, mijloace de transport de urgență precum și la domiciliul unor pacienți. Aparatele de oxigen medical trebuie să se fie adaptate cerințelor variate ale tuturor acestor niveluri ale sistemului de sănătate. În primul rând, ne referim la sursele de oxigen, echipamentele pentru producerea și stocarea oxigenului.

Este de la sine înțeles că, în funcție de complexitatea unității medicale unde este necesar oxigenul, sursa de oxigen și echipamentele de distribuție, reglare și monitorizare vor diferi semnificativ. La domiciliu sau în unitățile de asistență medicală primară va fi utilizat un echipament bazal, ce cuprinde un concentrator sau o butelie de oxigen, tuburi de conectare, debimetru, canule nazale și un pulsoximetru. În spitale, complexitatea instalației de administrare a oxigenului medical crește, putând include rezervoare de oxigen lichid, sisteme de conducte, reglatoare, mixere, ventilatoare în funcție de numărul de pacienți deserviți și complexitatea serviciilor medicale oferite.

Sursa de oxigen
Dispozitive pentru reglarea fluxului de oxigen
Dispozitive pentru umidificarea suplimentelor de oxigen medical

Umidificatorul de oxigen medical este un dispozitiv care poate fi integrat în sistemele de furnizare a oxigenului. Acesta nu este neapărat necesar atunci când oxigenul este distribuit cu o rată scăzută, de exemplu, prin canule nazale, dar atunci când oxigenul are o rată mai mare de curgere sau în cazul folosirii unor catetere nasofaringeale, este necesară umidificarea, mai ales în cazul în care este furnizat oxigen la temperatură scăzută dintr-un cilindru.

  • Umidificatoarele neîncălzite cu bule (barbotoare)
  • Sunt dispozitive simple care umidifică oxigenul prin barbotarea acestuia în apă la temperatura camerei. Acestea funcționează permițând oxigenului sub presiune să curgă printr-un tub scufundat în apă. Gazul eliberat prin partea distală a tubului formează bule cu vapori de apă, pe măsură ce se ridică la suprafață. Umidificatorul trebuie umplut cu apă distilată și ferm atașat la tubul prin care iese oxigen. Umidificatoarele cu bule sunt mai puțin eficiente decât cele cu încălzire, pentru că gazul rece reține mai greu vaporii de apă.

  • Umidificatoarele încălzite
  • Constau într-o sursă de căldură atașată unei camere de umidificare. Apa este încălzită, așa că fluxul de gaz poate reține mai mulți vapori, acest tip de umidificator fiind necesar pentru terapia CPAP (Continuous Positive Airway Pressure) sau pentru terapia cu oxigen cu rată crescută de curgere (HiFlow).

    Umidificatoarele se atașează, de regulă, direct la concentratoare sau la debitmetre. Este necesar ca atașarea să fie făcută cu grijă pentru a asigura etanșeitatea și a împiedica scurgerea oxigenului. Apa utilizată trebuie să fie pură, distilată sau sterilizată, niciodată de la robinet, pentru că aceasta crește riscul infecțiilor nosocomiale. Apa trebuie schimbată zilnic iar umidificatorul trebuie dezinfectat regulat.


Modalități și dispozitive de suport respirator non-invaziv. Dispozitive pentru distribuirea oxigenului către pacienți
Oxigenoterapia cu debit mic
Oxigenoterapie cu debit mare
Presiunea pozitivă continuă(CPAP, continuous positive airway pressure)

Clasificarea echipamentelor care folosesc ventilatoare mecanice pentru crearea presiunii

Ventilatoarele folosite pentru livrarea presiunii pozitive continue în mod non-invaziv(pacientul NU este intubat) pot fi:

  • alimentate cu oxigen la presiune înaltă și flux mare(standard 2-4 bar, 60-100 l/min) - asigură FiO2 până la 100%
  • alimentate cu flux redus de oxigen(max 15 L/min) - asigură FiO2 până la 70%; în caz de pierderi de gaz din circuitul de ventilație, nu compensează automat scăderea FiO2
  • fără alimentare cu oxigen(ventilatoare și aparate CPAP folosite la domiciliu); creșterea FiO2 nu este controlabilă, făcându-se prin administrare de oxigen pe circuitul de ventilație sau direct în mască

Rol

Presiunea pozitivă continuă în căile respiratorii (CPAP) este livrată constant atât în inspir cât și în expir, prin variațiile fluxului livrat de ventilator sau de circuitul de oxigen.

  • Are rol de proteză pneumatică pentru căile respiratorii superioare și inferioare, prevenind colapsul acestora în expir
  • Este de asemenea o metodă de a livra(presiune pozitivă și expiratorie) PEEP, astfel poate să prevină apariția atelectaziilor, să recruteze zone atelectaziate, îmbunătățind raportul ventilație/perfuzie respectiv oxigenarea
  • Prin asigurarea unui FiO2 de până la 100% în combinație cu PEEP, se poate asigura o oxigenare corespunzătoare pentru pacienții cu insuficiență respiratorie severă, fără riscul apariției atelectaziei de resorbție.

Indicații:

  • SpO2 < 92% sub mască cu rezervor(fără reinhalare) cu 15 L/min
  • Eventual, la pacienți cu SpO2 > 92% sub oxigenoterapie convențională, dar cu FR > 30 l/min și/sau efort respirator intens(folosirea mușchilor inspiratori accesori, balans toraco-abdominal) (indicație cu beneficiu incert bazată pe opinia experților)
  • Transportul pacienților în tratament cu HFNO care prezintă SpO2 nesatisfăcătoare atunci când sunt trecuți pe mască cu rezervor, fără reinhalare

Complicații:

  • Leziuni de presiune mască/ham - se va schimba interfața
  • Iritație oculară, uscăciunea mucoaselor - se va asocia umidificator pe circuitul de ventilație; hidratarea și protecția mucoasei nazale
  • Distensie gastrică - pronație; prokinetice
  • Barotraumă(foarte rar) - drenarea colecției aerice, dacă este cazul; în măsura posibilului, întreruperea CPAP

Terapii oxidative. Oxigenoterapia hiperbarică


Terapia cu oxigen hiperbaric implică inspirația oxigenului pur într-o cameră sau cabină presurizată. Pe lângă aplicațiile în boala de decompresie a scufundătorilor, terapia cu oxigen hiperbaric este un tratament și în cazul altor afecțiuni precum infecții grave, răni greu vindecabile, complicații ale diabetului sau radioterapiei.

Într-o cameră hiperbarică de terapie cu oxigen, presiunea aerului este crescută până atinge valori de trei ori mai mari decât cele ale presiunii normale a aerului. În aceste condiții, în plămâni se concentrează mult mai mult oxigen pur, comparativ cu nivelul de oxigen, la valori normale ale presiunii aerului.

Tehnica administrării de O2


Pregătirea

Există trei tipuri distincte de pregătire: a bolnavului, a camerei şi a materialului.

Pregătirea bolnavului începe prin a explica acestuia necesitatea, utilitatea şi modul de desfăşurare a manevrei, pentru a creşte complianţa faţă de tehnică. Poziţia bolnavului în timpul desfăşurării tehnicii nu este lipsită de importanţă, fiind demonstrat, de exemplu, că, la bolnavii cu pneumonectomie, acesta trebuie să stea în decubit lateral pe partea cu plămânul sănătos pentru a creşte, prin mecanism gravitaţional, cantitatea de sânge din capilarele alveolare şi implicit, creşte gradul de încărcare cu oxigen.

Înainte de inițierea oxigenoterapiei, bolnavul trebuie așezat pe pat într-o poziție cât mai confortabilă. Cele două poziții adoptate frecvent de către bolnavii supuși oxigenoterapiei sunt poziția Fowler(poziționarea bolnavului cu capul și spatele aflate într-un plan mai elevat de restul corpului, la un unghi de 45-60 de grade) și poziția semi–Fowler. Apoi, se umple umidificatorul cu apă sterilă, eventual cu alcool în amestec, până la nivelul prevăzut de producător, se ajustează fluxul de oxigen la debitul prevăzut şi se va verifica prezenţa fluxului de oxigen umidifiat la nivelul măştii pentru a ne asigura de buna funcţionare a sistemului. Se instalează masca sau canula de oxigenoterapie şi se fixează pentru a preveni deplasarea ei. În caz de urgență, se administrează un flux mai mare de oxigen, până se ameliorează starea pacientului, după care, se trece la administrarea fluxului recomandat.

Oxigenoterapia poate fi administrată direct pe masca de oxigen (intranazal), în urma intubării oro-traheale pe sondă, prin intermediul canulei în cazul bolnavilor cu traheotomie sau prin intermediul unui aparat de respirație artificială.

Oxigenoterapia trebuie administrată de către medic. Bolnavii cu diferite afecțiuni cronice, care necesită oxigenoterapie la domiciliu, trebuie instruiți cu privire la modul de utilizare a aparatului de oxigen, cu privire la modul de administrare şi la riscurile metodei.

Pregătirea camerei constă în luarea tuturor măsurilor pentru prevenirea incendiului care ar putea izbucni datorită concentraţiei mari de oxigen.

Pregătirea materialului - constă în verificarea funcţionalităţii şi etanşeităţii şi se va verifica funcţionarea sistemului de alarmă.

!!Prescripția de O2 terapie

Oxigenul trebuie privit ca un medicament care se prescrie de către medic. Prescripția de oxigen trebuie să conțină trei elemente:

  • SpO2 țintă (stabilită în funcție de comorbidități și măsurarea gazelor sanguine)
  • debitul de oxigen (în litri/minut)
  • interfața (canulă nazală, mască simplă de oxigen, mască cu rezervor fără reinhalare)
Titrarea oxigenoterapiei: Inițierea, ajustarea și oprirea oxigenoterapiei cu debit mic
  • Inițierea oxigenoterapiei se face:
    • SpO2 < 85% în aer ambiant și repaus sau pacient critic: mască cu rezervor (fără reinhalare) cu debit 15 L/min
    • SpO2 > 85% în aer ambiant și repaus: canulă nazală cu debit 2-6 L/min (de preferat) sau mască simplă cu debit 5-10 L/min
  • Titrarea debitului de oxigen (ce presupune eventual schimbarea interfeței) pentru a obține SpO2 țintă :
  • Creșterea debitului de oxigen
    Scăderea debitului de oxigen
    Oprirea oxigenoterapiei

    Oprirea oxigenoterapiei se va face în momentul atingerii unui necesar mic de oxigen pe canulă nazală(1-2 l/min) pentru a menține SpO2 în intervalul țintă. Se va măsura SpO2 la 5-10 minute și apoi la o oră după sevrajul de oxigen.

    • în cazul în care SpO2 este ≥ 92% în ambele ocazii, pacientul este considerat sevrat de oxigen
    • în cazul în care SpO2 este < 92%, este reluată oxigenoterapia la debitul anterior. O nouă tentativă de sevraj de oxigen va fi făcută după 12-24 de ore. Pacienții cu boli cardiorespiratorii cronice pot avea o SpO2 de fond < 92%. La acești pacienți este necesară opinia unui medic pneumolog/cardiolog pentru a decide sevrajul de oxigen la SpO2 în aer ambiant și repaus < 92%

Precauții în utilizarea surselor de oxigen


  • deoarece oxigenul favorizează combustia, prezența sa trebuie atenționată
  • pacienții și aparținătorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în preajma sursei de oxigen
  • se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă
  • se va evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică(materiale sintetice) și a materialelor inflamabile(uleiuri, alcool)
  • aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen
  • transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul transportului
  • buteliile de oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu inele metalice, departe de calorifer sau altă sursă de căldură
  • cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul, a locului de amplasare a extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora

Riscurile oxigenoterapiei


Oxigenoterapia administrată în condiții necorespunzătoare, fără indicație și nesupravegheată, poate duce la apariția următoarelor accidente:

  • Traumatisme locale determinate de canulele sau măștile utilizate
  • Epistaxis în cazul administrării oxigenoterapiei pe canulă nazală
  • Uscarea mucoaselor respiratorii în absența umidificării
  • Escare de decubit datorită mobilizării prelungite a bolnavului în aceeași poziție
  • Hipercapnie cu risc de apariție a atelectaziei.

Tipuri de oxigenoterapie


Oxigenoterapia este disponibilă pe bază de recomandare medicală de la furnizorul de servicii medicale; poate fi administrat in spital, pe durata internării sau se poate administra la domiciliu. Asadar, nevoia de oxigen administrat suplimentar poate fi pe termen scurt sau mai lung.

Oxigenoterapia poate fi utilizată atât în cadrul tratamentului unor afecțiuni acute severe(precum insuficiența respiratorie acută, insuficiența cardiacă acută, edemul pulmonar acut, infecții respiratorii acute-pneumonie, bronhopneumonie; infarct miocardic acut, insuficiență circulatorie acută-şoc cardiogen, şoc hipovolemic sau şoc toxico-septic; hemoragii, anemii severe), cât şi în cadrul tratamentului unor afecțiuni cronice(insuficiența respiratorie cronică, insuficiența cardiacă cronică, bronhopneumopatia cronică obstructivă, cancerul bronho-pulmonar, afecțiuni sistemice cronice severe - caracterizate prin deprimarea respirației, emfizemul pulmonar, fibroza pulmonară, paralizie, cifoză, cifo-scolioză, pectus excavatus, etc.).

În funcție de condiții şi de perioada în care este necesară administrarea de oxigen, pot fi descrise mai multe forme de oxigenoterapie:

  • Oxigenoterapia de lungă durată-OLD(administrată în cadrul tratamentului unor boli cronice) în gestionarea la domiciliu a bolilor cronice
  • Oxigenoterapia administrată în cazul exacerbărilor bronhopneumopatiei cronice obstructive
  • Oxigenoterapia de scurtă durată(administrată în cadrul tratamentului unor afecțiuni acute)
  • Oxigenoterapia adminisrată în condiții de ambulator
  • Oxigenoterapia administrată în condiții speciale(în cadrul îngrijirilor paleative, pentru reabilitare pulmonară, călătorii, etc.)

Oxigenoterapia de lungă durată-OLD (administrată în cadrul tratamentului unor boli cronice)
Oxigenoterapia de scurtă durată(administrată în cadrul tratamentului unor afecțiuni acute)
Oxigenoterapia administrată în cazul exacerbărilor bronhopneumopatiei cronice obstructive

Intervalul țintă de SaO2: 90-94%, 88-92% pentru cei cu insuficență respiratorie cronică cu hipercapnie - ideal este utilizarea de mască Venturi 28% cu 4 l/min sau 24% cu 2 l/min, ulterior trecerea pe canule nazale sau mască facială simplă.

Concluzii


Oxigenoterapia este unealta medicală extrem de utilă deoarece permite corectarea precoce a deficitului de oxigen în organism, determinând ameliorarea bolii de fond.

Oxigenoterapia determină corectarea hipoxemiei, creșterea toleranței și a rezistenței la efortul fizic în cazul afecțiunilor respiratorii severe, îmbunătățirea modului de funcționare a ventriculilor drept și stâng, îmbunătățirea funcției cerebrale, ameliorarea dispneei și corectarea hipertensiunii pulmonare.

Bibliografia


  • Ministerul Sănătății - MS Protocolul pentru suportul respirator non-invaziv al pacienților adulți diagnosticați cu COVID-19 în afara secțiilor ATI, din 01.07.2021 În vigoare de la 05 iulie 2021 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 661bis din 05 iulie 2021. Formă aplicabilă la 05 iulie 2021.
  • Breath of life: the evolution of oxygen therapy, C Grainge, J R Soc Med. 2004 Oct; 97(10): 489–493.doi: 10.1258/jrsm.97.10.489
  • Conditiile acordarii Echipamentelor pentru oxigenoterapie conform Anexei 38 din Ordinul nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a H.G. nr. 696/2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii medicale şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021 - 2022
  • Oxygen devices and delivery systems , Hardavella G, Karampinis I, Frille A, et al. Breathe 2019; 15:e108–e116.. https://doi.org/10.1183/20734735.0204-2019
  • 302. ISBN 9780857111562.
  • World Health Organization (2009). Stuart MC, Kouimtzi M, Hill SR (eds.). WHO Model Formulary 2008. World Health Organization. p. 20. hdl:10665/44053. ISBN 9789241547659.
  • Disease Control Priorities in Developing Countries. World Bank Publications. p. 689. ISBN 9780821361801. Archived from the original on 2017-05-10. Jamison, Dean T.; Breman, Joel G.; Measham, Anthony R.; Alleyne, George; Claeson, Mariam; Evans, David B.; Jha, Prabhat; Mills, Anne; Musgrove, Philip (2006).
  • Caring for the Seriously Ill Patient Macintosh, Michael; Moore, Tracey (1999). 2E(2 ed.). CRC Press. p. 57. ISBN 9780340705827. Archived from the original on 2017-01-18.
  • Dart, Richard C. (2004). Medical Toxicology. Lippincott Williams & Wilkins. pp. 217–219. ISBN 9780781728454. Archived from the original on 2017-01-18.
  • Peate, Ian; Wild, Karen; Nair, Muralitharan (2014). Nursing Practice: Knowledge and Care. John Wiley & Sons. p. 572. ISBN 9781118481363. Archived from the original on 2017-01-18.
  • "Mortality and morbidity in acutely ill adults treated with liberal versus conservative oxygen therapy (IOTA): a systematic review and meta-analysis"Chu, DK; Kim, LH; Young, PJ; Zamiri, N; Almenawer, SA; Jaeschke, R; Szczeklik, W; Schünemann, HJ; Neary, JD; Alhazzani, W (28 April 2018).. Lancet. 391 (10131): 1693–1705. doi:10.1016/S0140-6736(18)30479-3. PMID 29726345. S2CID 19162595.
  • Agasti, T. K. (2010). Textbook of Anesthesia for Postgraduates. JP Medical Ltd. p. 398. ISBN 9789380704944. Archived from the original on 2017-05-10.
  • A Short History of Anaesthesia: The First 150 YearsRushman, Geoffrey B.; Davies, N. J. H.; Atkinson, Richard Stuart (1996). . Butterworth-Heinemann. p. 39. ISBN 9780750630665. Archived from the original on 2017-05-10.
  • World Health Organization (2019). World Health Organization model list of essential medicines: 21st list 2019. Geneva: World Health Organization. hdl:10665/325771. WHO/MVP/EMP/IAU/2019.06.
  • Oxford Handbook of Emergency Medicine.Wyatt, Jonathan P.; Illingworth, Robin N.; Graham, Colin A.; Hogg, Kerstin; Robertson, Colin; Clancy, Michael (2012). . OUP Oxford. p. 95. ISBN 9780191016059. Archived from the original on 2017-01-18.
  • "Adult domicilariary oxygen. Position statement of the Thoracic Society of Australia and New Zealand".McDonald, Christine F; Crockett, Alan J; Young, Iven H (2005). The Medical Journal of Australia. 182 (12): 621–26. doi:10.5694/j.1326-5377.2005.tb06848.x. hdl:2440/17207. PMID 15963018. S2CID 1056683. Archived from the original on 2006-06-14.
  • "Oxygen therapy for patients with COPD: current evidence and the long-term oxygen treatment trial"Stoller, JK.; Panos, RJ.; Krachman, S.; Doherty, DE.; Make, B. (Jul 2010). . Chest. 138 (1): 179–87. doi:10.1378/chest.09-2555. PMC 2897694. PMID 20605816.
  • "The Cochrane Library".Cranston, Josephine M.; Crockett, Alan; Moss, John; Alpers, John H. (2005-10-19). The Cochrane Database of Systematic Reviews. John Wiley & Sons, Ltd (4): CD001744. doi:10.1002/14651858.cd001744.pub2. PMC 6464709. PMID 16235285.
  • "Effect of palliative oxygen versus room air in relief of breathlessness in patients with refractory dyspnoea: a double-blind, randomised controlled trial". Abernethy, Amy P.; McDonald, Christine F.; Frith, Peter A.; Clark, Katherine; Herndon, James E., II; Marcello, Jennifer; Young, Iven H.; Bull, Janet; Wilcock, Andrew; Booth, Sara; Wheeler, Jane L.; Tulsky, James A.; Crockett, Alan J.; Currow, David C. (4 September 2010). Lancet. 376 (9743): 784–93. doi:10.1016/S0140-6736(10)61115-4. PMC 2962424. PMID 20816546.
  • "Clinical Guidelines Update – Oxygen" (PDF). Joint Royal Colleges Ambulance Liaison Committee/Warwick University. April 2009. Archived (PDF) from the original on 2009-07-11. Retrieved 2009-06-29.

Testimoniale pacienți